În primul rând, spaţiul public pare să fie un concept european, un construct teoretic mai exact şi care se defineşte pe baza unor activităţi legate de viaţa urbană, de cultura urbană: Spaţiul public este folosit; este un spaţiu de interacţiune, un spaţiu posedat prin activităţi şi nu prin proprietate. Rolul lui pare ambiguu, cu atât mai mult cu cât, ne existând o delimitare clară (nici spaţială şi nici funcţională) încadrarea lui pare a se putea face în diferite moduri. Din acest motiv, o delimitare –măcar aproximatăvă– este necesară, ca pe urmă, intervenţiile, atitudinile propuse să reflecte cât mai bine nevoia reală, necesităţile actuale a utilizatorilor acestor spaţii.
Spaţiul public, când ne referim strict la un loc, un spaţiu tridimensional, intră în lumea arhitecturii şi a urbanismului, devine un element de lucru dar şi un scop pentru arhitecţi.
Spaţiul public urban DEFINIT sau NEDEFINIT (NE-A-LOC-AT) înseamnă străzi, piaţete, parcuri, locuri de joacă, parcări, suprafeţe orizontale + verticale, incinte sau clădiri abandonate etc. Spaţiul public poate fi planificat, dar în acelaşi timp, şi în cazul de faţă pare a fi şi mai interesant, spaţiul public este spaţiu rezidual, spaţiu rămas de pe urma unor intervenţii arhitecturale, urbane sau un spaţiu abandonat de către toţi actorii implicaţi etc.: Spaţiu nedeterminat, cu o morfologie indeterminată, un spaţiu al adaptabilităţii. Un spaţiu al optimismului (Manuel Gausa in MDAA, collective or relational (formerly public) space, p. 562).
NoMan'sLand
Trăim într-o societate în care urbanismul pare a fi la dispoziţia investitorului privat şi unde utilizatorul obişnuit (locuitorul oraşului) este ultima persoană care poate să influenţeze dezvoltarea oraşelor noastre. Planificare urbană devine un instrument al „îmbogăţirii” şi nu al încercării de realizare a unui mediu construit propice. Chiar dacă nu putem şti exact ce şi cum arată acest mediu propice. În acest context, „spaţiul public autentic”, unde nu există bariere (vezi Dana Vais: Timp liber, spaţiu ocupat în IDEA arta+societate #18 – 2004, http://www.idea.ro/revista/index.php?nv=1&go=2&mg=29&ch=79&ar=262), nu există un program prestabilit, dar nici aer condiţionat sau supraveghere continuă, se rezumă la acele locuri uitate, scoase din „harta” investitorilor, a administraţiei etc., dar care rămân a fi folosite de către locuitori.
Ţara nimănui, spaţiul nimănui – în aceste condiţii – pare singurul refugiu pentru cei care vor să „ia în posesie” temporar, parţial şi aşa mai departe, oraşul în care trăiesc.
Dar această posedare nu este una brutală, exclusivistă. Ea înseamnă nimic mai mult decât beneficierea de un spaţiu al activităţilor, al interacţiunii: 1. Spaţiu proprietate publică. 2. Spaţiu accesibil oricui, care poate fi alocat dar care nu poate fi posedat; locaţie deschisă pentru activităţi dintre cele mai diverse şi pentru numeroşi participanţi care nu este consecinţa anumitei morfologii (organizări predeterminate) ci expresia anumitor trăsături determinate de activităţile concrete şi organizările spaţio-temporale impuse direct de către utilizatorii săi.” (Manuel Delgado in MDAA, public space, p. 563).
